bizar....

Prin noaptea ce se-aşterne,

secunda zvâcneşte apatic,

lovind, cu aripi de fluturi,

în luna ce scoate la plimbare umbre...

Mai am oare şansa zilei de mâine?

Sunt prinsă în cercul vieţii,

visul se întoarce de unde a pornit,

clipa îl sufocă...

Aud...

simt... tăcere şi noapte deopotrivă...

doar vântul mai plânge prin păr,

coboară văl cernut –

freamăt rece de moarte -

pe şira spinării curg fiori reci: -

Am venit, e timpul!

Dorinţe se retrag în matcă,

nu mai am suflu, nici lacrimi,

golită-s de voinţă,tăcerea măsoară cuvântul,

şoptind: - Eşti amăgirea de-o clipă!?

Viaţa - mare-nvolburată - mă reneagă,

talazuri mă smulg din braţele tale,

m-aruncă spre astre...

figuri hidoase,cu zâmbete sinistre,

mă cercetează cu ochi inexpresivi.

Luna mă ia de mână, o stea mă ghidează...

O umbră de gând mai adie,

încerc să mă sprijin de timpul ce fuge,

alunec şi dispar la ţărmul singurătăţii, de nimeni ştiut...

Vei privi cu furie marea,vei blestema valul ce m-a luat

dar, ca o adiere, briza-ţi va şopti:

„O amăgire este totul”...

Eu nici n-am existat!