imi plac lipsurile oamenilor,slabiciunile lor,zonele lor de umbra si nu mai lipseste mult sa le iubesc si viciile,sau felul cum vor sa-si infranga demonii lor interiori.
M-am intors in locul acela,intr-o seara cand ningea,totul era diferit,numai zapada nu se schimbase...
Ma hotarasem sa plec in speranta de a gasi vreun secret de viata sau vreun remediu la tristetea ce ma cuprindea.
Multa vreme am crezut ca vorbele ma vor salva,imi vor darui un fel de masca,o limba aproape moarta prin care ratacesc ca o umbra,in cautarea de noi teritorii,intr-un taram fara apa si fara foc,pe-un drum spre locuri interzise mie de catre dragostea in care toti nadajduiesc sa patrunda in felul lor.
In acea apasatoare seara aveam un aer absent,straniu;......ma tulbur si ma indurerez din cauza Tinutului Fericirii,care parea sa se deschida in fata fiecarei fiinte omenesti,in afara de mine;
Condamnata sa mor de sete pe malul oricarui izvor,desii nu suport caldura,ma tem intotdeauna de iarna.
Un soi de amanta tragica si totodata indulgenta...aproape perversa;realizez ca singura lume a carei disparitie are sens pentru mine este copilaria.
El ma privea incercand sa ghiceasca de ce demoni interiori sunt stapanita,deschideam acolo un drum presarat cu sticla pisata;totul era linistit,lumina pura si transigenta:
de cate ori visam zorile,eram un copil care se prabusea in el insusi...
...fantome nobile,suflete inghetate,alei nocturne...toate erau ale mele...
No comments:
Post a Comment