solitude...

Sunt ca o carte scrisa intr-un dialect ciudat,si singura-ncerc sa ma descifrez inainte sa ma fi uitat. ascunsa,dar urland dupa afectiune,sufar...apoi pun masca,ma refugiez sau fug. Timpul se scurge lent,camera e goala si lipsita de viata...imi aprind o tigara si fumul ma imbata;in penumbra camerei mele,gandesc la semi-obscuritatea pasiunilor senzuale,emotionata,sunt o napasta limitata printre castele din carti de joc. astazi insa,prefer compania ta,in locul singuratatii,gata sa-mi pierd a mia oara,sufletul...speram sa scap doar astazi,de rautatea omeneasca obisnuita,dar am descoperit in tine o cruzime aproape inocenta,naturala. Amanti adulterini. Sunt ca si mantaua de vreme rea...nici macar o manta,ci un fel de hainuta amarata a carei mizerie,este indisociabila de dragoste. Tu preferi sa fi nefericit!! Ai fost o scurta si tulburatoare iluzie,in care eu trebuia sa ma infrunt, singura cu vesnicia in fata mea,vantul glacial interzicandu-mi sa ies din mine insami,pironindu-ma din nou in copilaria mea. Totusi ai sperat,ai asteptat,te-ai rugat pentru altceva si m-ai plantat acolo,in frigul umed al unei luni de iarna,pentru ca sunt incapabila sa te ajut sa stabati iarna; Si astfel dau impresia ca nu lupt,ca sunt indiferenta;paralizata si fara glas ma uitam la tine cu un zambet usor... Eram din nou singura fiindca nu fusesem in stare sa ma fac inteleasa,nu stiusem sa ma revolt. Trebuie totusi sa intalnesc dragostea,intr-un fel sau altul si sa sufar inca odata,sa ispasesc cum s-ar spune...; Sa-mi reneg cinismul teoriilor. Eram singura in continuare...fragila frumusete,iar acum regretele sunt forme definitive ale sperantei. Traiesc comedia ultimei iubiri in padurea sacra a izvorului unde nimeni nu e la adapost de flacari. Sufar o metamorfoza neincheiata,o adolescenta surprinsa in nodurile unui stejar din care nimeni si nimic nu ma poate salva...poate doar lumina data de dragoste... O timida speranta ce abia asteapta sa se transforme in lumina... Prefer visul in locul realitatii!! desii stiu ca nimic nu se va schimba pentru mine,ca totul incepe si se sfarseste in acelasi fel,printr-o infrangere,in absenta sau imposibilitatea dragostei,care va fi fost singura noastra maniera de a iubi pe lumea asta...

clipe se sfasiere sau de oboseala

imi plac lipsurile oamenilor,slabiciunile lor,zonele lor de umbra si nu mai lipseste mult sa le iubesc si viciile,sau felul cum vor sa-si infranga demonii lor interiori.

M-am intors in locul acela,intr-o seara cand ningea,totul era diferit,numai zapada nu se schimbase... Ma hotarasem sa plec in speranta de a gasi vreun secret de viata sau vreun remediu la tristetea ce ma cuprindea.

Multa vreme am crezut ca vorbele ma vor salva,imi vor darui un fel de masca,o limba aproape moarta prin care ratacesc ca o umbra,in cautarea de noi teritorii,intr-un taram fara apa si fara foc,pe-un drum spre locuri interzise mie de catre dragostea in care toti nadajduiesc sa patrunda in felul lor.

In acea apasatoare seara aveam un aer absent,straniu;......ma tulbur si ma indurerez din cauza Tinutului Fericirii,care parea sa se deschida in fata fiecarei fiinte omenesti,in afara de mine; Condamnata sa mor de sete pe malul oricarui izvor,desii nu suport caldura,ma tem intotdeauna de iarna. Un soi de amanta tragica si totodata indulgenta...aproape perversa;realizez ca singura lume a carei disparitie are sens pentru mine este copilaria. El ma privea incercand sa ghiceasca de ce demoni interiori sunt stapanita,deschideam acolo un drum presarat cu sticla pisata;totul era linistit,lumina pura si transigenta: de cate ori visam zorile,eram un copil care se prabusea in el insusi... ...fantome nobile,suflete inghetate,alei nocturne...toate erau ale mele...

imposibila

Umilita sau nedemna de lumina zilei?aceasta este intrebarea si intreaga mea viata nu va fi suficienta ca sa incerc sa ma lamuresc. Am ramas singura,gata sa ma prabusesc in prapastie,la limita dintre intuneric si lumina,silindu-ma sa rad,inghitindu-mi lacrimile,gandind ca daca as plange in clipa asta asa as face toata viata mea de acum incolo,temandu-ma cel mai mult sa nu fiu groteasca,stiind ca ridicolul adaugat mie este un surplus de nenorocire si gasindu-mi pana la urma o placere otravita,un fel de masca. Cu ochii deschisi,apoape rataciti sub zapada ce cadea din noapte,mai degraba decat din cer,visam ca sunt nemuritoare,cutezatoare...libera!! Hotarat lucru:SUNT IMPOSIBILA! Infiorandu-ma de a vedea intr-un fel sau altul sangele meu scurgandu-se pe zapada. Un simulacru de sarut... Acum voi fi singura toata viata,cum sa nu o stiu de pa acum? Ma ascund,ma straduiesc sa fiu discreta expunandu-ma cat mai putin cu putinta,alegand penumbra si nu locurile aflate in plin soare,stau pe o insula numita IRONIE Sunt printre aceeia carora dragostea le este refuzata,si care,in consecinta trebuie sa desparta acest sentiment de dimensiunea incendiara si consolatoare a dragostei...

zambea...

Imi amintesc cumplita contradictie dintre dorinta si frumusete,nu am nimic de reprosat,nimic de iertat:eu singura m-am pus in situatia asta confundandu-mi dorintele cu realitatea.

Un luceafar de seara pe cerul de vara ma priveste ironic acum,zile lipsite de rasarit...

O fata cu chip orfan cu o singuratate de copil din flori,aproape blestemata,vreau o apa capabila sa ma transfigureze.

Si cu cat incerc mai mult sa ma feresc de acest soi de tortura prin speranta,o speranta despre care stiu ca nu are cum sa fie altfel decat dezamagire la infinit,nu fara a pastra insa nabuneasca speranta ca intr-o zi printr-o orbire a carui natura nu mi-o pot inchipui,voi fi iubita si voi iubi.

Sunt pregatita la o masa cenusie sa vad ivindu-se fantomele de un soi nou,menite sa inlocuiasca in imaginatia mea,vampirii spaimelor mele nocturne.

Ceea ce imi strange stomacul nu este dorinta sau frica,nici macar felul cum se lupta cu mine,ci ramasita de speranta care persista in ciuda tuturor,in situatiile cele mai disperate si pe care nu sunt inca in masura sa le numesc posibile adica numele domolit al sperantei,si a carui idee ar fi tot ce i-ar ramane unei fiinte ca mine,in acest oras devorat de plictiseala.

E locul ideal,respir adanc vantul ce-mi aduce miros de pamant rece si de frunze vestede.

El,zambea asa cum nu il vazusem niciodata zambind nici mie,nici asa cum doream sa cred ca altcuiva...m-am inflacarat nu de dragoste ci de speranta,trecandu-mi in clipa aceea prin minte ca dragostea si ordinea naturala a lucrurilor nu erau poate de natura sociala,nici nedespartite si ca aveam si eu unele sanse.

Stiind totusi dinainte ca totul este pierdut si gata sa ma pierd si eu...Prea frumos sa fie adevarat,adevarul atunci nefiind decat chipul imposibilului iar frumusetii cel al chipului meu,speranta si negarea mea,luptandu-se surd in forul meu interior asa cum vor face toata viata mea.

Ce-i cu tine,nu vrei sa fi fericita? soptea el...in timp ce eu nu aveam decat visul din orele febrile si eram ciudat de fericita...

straniul acord dintre timp si eu....

Lacrimile nu cunosc asteptarea...ma bantuie o senzatie de moarte,nu trebuie sa te iei dupa aparente,chiar daca evidenta pare a fi impotriva ta. Mi-am sporit anxietatea,un soi de mila ma cuprinde privindu-ma fara sa ma vad,in clipa aceea as fi daruit totul cerului numai sa-mi pot parasii corpul. Asteptam sa-mi soptesti jumatatile de adevar cu ajutorul carora omul lasa lucrurile in suspensie,dar tu... tu am izgoneai brusc din copilarie,straniul acord dintre timp si eu... Mi-am zis ca:voi incerca sa zambesc mereu,chiar si atunci cand voi plange. Singura mea speranta este aceea de a imblanzi destinul,doar asa pe chipul meu smuls timpului si noptii nu se vor zarii monstrii nocturni. cu gura frematand dar muta soptesc,te iubesc! Noaptea isi are frumusetea ei,deseori stralucitoare,iar ziua o intunericime ce nu depinde de alternanta umbrei si a luminii. Simt cum ma prabusesc brusc in timp...zambesc,plang... Tot plangand in timp ce merg,mi-e teama ca risc sa ma transform intr-o statuie de sare. Am fost izgonita din ceva,ce inca nu stiam ca era vesnicia copilariei,traiesc la marginea taramului viselor unde naivii sunt capabili sa rosteasca adevaruri ce tin de ghicitori mai degraba decat de experienta. Sunt indragostita de-o scaparatoare stea,dragosteas mea...tacuta Voi lasa prada uitarii chipul unui copil pe care aproape ca nici nu l-am cunoscut,nu m-a lasat! astept sa se videce rana provocata...nefiind niciodata altceva decat un fel de dezastru la care societatea,ceilalti,timpul...ne silesc sa participam... Chiar daca nu ajung sa-mi iubesc suferinta pot extrage o satisfactie din tot ceea ce este mai rau si pot depasi relatia tulbure si obscena ce se infiripa intre victima si calaul sau. Victima da,dar, inainte de toate,sunt propria mea victima de vreme ce ma resemnez,nimeni neputandu-ma determina sa ma schimb in aceasta privinta. Mai ies din cand in cand din lumea pustie a cartilor,dragostea ma chinuie mai mult decat pe altii,iar acum vad sfarsitul oricarui lucru inainte sa-l fi trait.

visele te duc pierzanie,fii copil cand nu te vede nimeni...

mai trece o zii,eu pictez masti, te duci departe,si-acum ma urasti, nopti polare-n miez de vara zambete si vorbe dulci... aruncate acum intr-un colt obscur, naivitate,visele ma duc la pierzanie voi fii din nou copil cand,nu ma vede nimeni, am pareri de rau iubirea-n sine miroase rau... ce sentimente pot avea cand nu ma vede nimeni? lacrimez sau sangerez nu-mi place sa ma lamentez dar totul e pe dos... camera asta inchiriata, mastile mele sunt toate pe jos ma privesc toate cu rautate le-am folosit fara dreptate o sa-mi explodeze capul si-am sa fac mizerie doar noaptea sufletele se scurg pe ferestrele murdare din regie... din ce sunt facute cuvintele tale? sfarsitul nu e azi...Aici si poate umarul meu nu va ma fii atat de trist vreau sa fiu copil cand nu ma vede nimeni si vreau sa uit de toate poate chiar si de mine... uite!! se lumineaza, iar eu ma sting de tot acopera-mi lacrimile, si sterge-mi sufletul de durere, imi dati va rog,un inger si-un suflet in chirie? caci eu ma izbavesc in tragedie...