Nu pot fi.
Nu pot renaşte
Din nimic.
Nu pot fi.
Nu pot cunoaşte
Orice-ar fi!
De ce aş vrea?
De ce să vreau
Să pot?
De ce aşa?
De ce ardeau
Cu toate la un loc
Ale mele vise?
Aripile-mi întinse
Vor libertate!
Aripile-mi albe
Poartă dreptate!
De ce să vi le dau?
De ce să mi le tăiaţi?
De ce-n priviri deşarte,
De ce-n vorbe oarbe
Nu pot fi?
Nu pot găsi?
Nu mă văd
Oglinită-n ochi deschişi.
Nu vreau să vă pierd!
Nu vreau să regret!
Nu am ce lăsaÎn urma mea.
Aş vrea să plec.
Departe.
Într-acolo
Unde se spune că
Rănile trec.
Şi-mi vor rămîne doar
Două cicatrici,
Înşirîndu-se paralel
Pe spatele meu
Ca doi veşnici amici.
Două cicatrici – Urme rămase
De la două aripi.
Smulse.
Tăiate.
Două aripi arse.
Dar...
Nu pot fi!
Nu vi le pot da!
Nu voi ceda!
Nu voi să cred!
Că rănile trec.
Că urmele nu dor.
De ce să plec?
De ce nu să rămîn?
De ce aplecîndu-mi capul,
Să merg ca voi...
Să merg cu voi:
Supuşi, înduplecaţi...
Să fiu următoarea
Lipsită de libertate?...
De ce să merg spre ghilotina de aripi – orbită de realitate?
De ce să nu visez...
De ce să fiu ca voi...
Să devin benevol
Într-o frîntură de secundă
Înecată în fenol,
să devin fiinţă?...
Fără dorinţă?
Fără suferinţă?
Fără vise şi păcate?
Fără drept de libertate?
De ce aş vrea?
De ce să vreau
Să pot?
Doar pentru că risc
Să rămîn singură
După un apus de soare?
Faţă-n faţă cu atîta
Dorinţă şi suferinţă
Păcate şi vise –
Libertatea-mi plînse
Pe aripile-mi întinse.
Am plecat.
Vă las.
În loc de aripi,
amintiri.
