Un luceafar de seara pe cerul de vara ma priveste ironic acum,zile lipsite de rasarit...
O fata cu chip orfan cu o singuratate de copil din flori,aproape blestemata,vreau o apa capabila sa ma transfigureze.
Si cu cat incerc mai mult sa ma feresc de acest soi de tortura prin speranta,o speranta despre care stiu ca nu are cum sa fie altfel decat dezamagire la infinit,nu fara a pastra insa nabuneasca speranta ca intr-o zi printr-o orbire a carui natura nu mi-o pot inchipui,voi fi iubita si voi iubi.
Sunt pregatita la o masa cenusie sa vad ivindu-se fantomele de un soi nou,menite sa inlocuiasca in imaginatia mea,vampirii spaimelor mele nocturne.
Ceea ce imi strange stomacul nu este dorinta sau frica,nici macar felul cum se lupta cu mine,ci ramasita de speranta care persista in ciuda tuturor,in situatiile cele mai disperate si pe care nu sunt inca in masura sa le numesc posibile adica numele domolit al sperantei,si a carui idee ar fi tot ce i-ar ramane unei fiinte ca mine,in acest oras devorat de plictiseala.
E locul ideal,respir adanc vantul ce-mi aduce miros de pamant rece si de frunze vestede.
El,zambea asa cum nu il vazusem niciodata zambind nici mie,nici asa cum doream sa cred ca altcuiva...m-am inflacarat nu de dragoste ci de speranta,trecandu-mi in clipa aceea prin minte ca dragostea si ordinea naturala a lucrurilor nu erau poate de natura sociala,nici nedespartite si ca aveam si eu unele sanse.
Stiind totusi dinainte ca totul este pierdut si gata sa ma pierd si eu...Prea frumos sa fie adevarat,adevarul atunci nefiind decat chipul imposibilului iar frumusetii cel al chipului meu,speranta si negarea mea,luptandu-se surd in forul meu interior asa cum vor face toata viata mea.
Ce-i cu tine,nu vrei sa fi fericita? soptea el...in timp ce eu nu aveam decat visul din orele febrile si eram ciudat de fericita...
No comments:
Post a Comment